E primul spectacol din România creat pentru publicul larg și accesibilizat în totalitate publicului cu dizabilități. Un spectacol pentru copiii tipici sau atipici. Despre empatie, curaj, neuitare, autocunoaștere, responsabilitate și iubire de oameni.

Într-o lume în care nu mai suntem atenți la nimic în jurul nostru, acaparați de tehnologia de care suntem înconjurați în fiecare zi, acest spectacol este cea mai ieftină și accesibilă terapie de care avem nevoie cu toții, o gură de normalitate, o scară de valori într-o lume anormală.Spectacolul începe de la viața reală în care toți suntem diferiți și din ce în ce mai indiferenți la cei din jur.

Trecem unii pe lângă alții fără să încercăm să ne cunoaștem până când, cineva face un semn, iar corpurile actorilor încep să deseneze o poveste.O poveste a unei semințe abia venită pe lume, care nu știe ce fel de sămânță e. O poveste pentru toți copiii, tipici sau atipici fără zgomote, fără claxoane, fără agendă sau program de terapie. O poveste în care sunt toți egali și bineveniți.

Este o adaptare după “Povestea seminței” scrisă de Dumitru Radu Popa și este o poveste pentru copiii care vor să înțeleagă mai bine lumea în care cresc. O mică sămânță îi duce pe copii în lumea plantelor și a animalelor. În drumul ei întâlnește tot felul de personaje care îi dau anumite lecții despre Empatie, Dragoste de aproape, Grijă, Neuitare, Cunoastere, Speranță.

Prima lecție pe care sămânța noastră o primește în drumul ei este de la un hârciog care este veșnic flămând dar care este foarte atent cu alimentația. Mănâncă doar alimente sănătoase. Este lecția despre atenție!

Cine ar putea avea mai multe griji decât o furnică? Da, de la ea învățăm lecția despre griji și responsabilitate. Vântul o duce pe sămânța noastră în ultima ei călătorie, spre devenire, dându-i un ultim indiciu de care se va folosi la momentul potrivit: ISTEȚIMEA.

Întâlnirea cu fluturele, aduce cu ea și lecția despre iubire și neuitare. Așa aflăm ca fluturii nu trăiesc decât 48 de ore. Dar dacă îi vom ține minte, vor trăi veșnic.

Pentru că România e printre ultimele locuri din Europa cu privire la programele culturale accesibilizate. Pentru că acești copii trăiesc printre noi și au aceleași nevoi și aceleași dorințe manifestate însă diferit.

Acești copii nu pot merge la teatru, pentru ca “deranjează”, “fac gălăgie” sau “ce poate să înțeleagă un copil cu nevoi speciale dintr-o piesă de teatru?”Pe langa ei, mai există și frați, părinți, prieteni, care nu ies din case de teamă că vor fi judecați prin prisma dizabilității celor dragi.

Pentru că desi Legea 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap obligă instituțiile culturale să accesibilizeze programele pentru persoanele cu dizabilități, managerii acestora preferă sa plătească amenda decât să creeze condiții reale de acces pentru aceste persoane.